Stam culcati pe spate si ne minunam de formele difuze si inca abstracte care se perinda in jurul nostru, in special deasupra. Incet un usor disconfort incepe sa se faca simtit si in scurt timp maruntaiele ne freamata dureros. Incepem sa ne foim, sa mormaim, sa ne tuguiem buzele, sa dam din maini si din piciare si in scurt timp sa kiraim cat ne tin plamanii... Suntem luati pe sus, leganati putin si surprinzator de repede o tzatza mare si indestulatoare sau mai mica dar nu mai putin delicioasa, ne este bagata in gura si ca prin farmec toate problemele noastre dispar. Foarte curand vom fi invatat ca atunci cand burtica nu ne da pace, putina (sau uneori multa) gesticulatie si santaj sonor conduc la obtinerea confortului pierdut.
Inca de foarte timpuriu procesele noastre cognitiv-formative ne conditioneaza in privinta procesului obiectiv/demers. Invatam foarte devreme aceasta dualitate ale carei elemente constitutive le apreciem si evaluam distinct. Definim sau identificam un scop, un obiectiv sau formulam o dorinta iar apoi evaluam diferite modalitati, planuri si actiuni pentru a atinge acel scop sau implini acea dorinta. Asa invatatam si ne obisnuim sa functionam, iar acest tipar/structura mentala se inradacineaza foarte adanc.
Am facut aceasta mica introducere pentru a delimita contextul dilemei proiective in care ma pune perspectiva calatoriei: ce te faci cand demersul devine insusi scopul? Voi stii oare sa ma distantez de conditionarea aproape organica de care vorbeam inainte pentru a putea gestiona acest proces paradoxal cu un singur element ce se substituie siesi in functie de perspectiva aplicata? Voi stii sa descifrez sau kiar sa patrund misterul in care bautul apei devine scop in sine, setea lipsind din ecuatie? Voi paraliza neputincios sau voi stii sa gasesc intelesuri neexperimentate pana acum in trecerea de la: “merg in cutare loc” la mult mai tulburatorul prin lipsa conditionarilor determinante, “merg”?
Incercand sa manipulez mental aceasta situatie cu iz de austeritate extrem orientala am incercat sa o abordez in keia spirtualitatii acelei lumi, dar wu-wei-ul din budismul “chen” (germinalul premergator kinez al celui japonez, zen) exprimat sintetic in celebrul sau indemn fundamental: “cand ti-e sete, bea, cand ti-e somn, dormi” n-a reusit cu toata superba sa semnalre a sensurilor fundamentale, sa ma scoata din paradigma familiara care insa nu mai reuseste sa acopere in cadru teoretic situatia unei calatorii fara destinatie precisa, nici scop bine definit. Oare voi patrunde in plina metafizica a creatiei, intr-un spatiu eliberator al gratuitatii pure?
Uneori ma gandesc atat de intens si poate excesiv de elaborat la cum voi parcurge si manevra (interior) aceasta calatorie incat, pe langa impresia acuta ca am inceput-o deja inainte de a fi pornit, ma intreb asupra felului in care voi gandi cand voi fi fizic pe drum. Dar probabil cel mai nimerit mod de a afla este sa inkei si ultimele pregatiri si sa o iau odata din loc.
Va asigur ca e mai greu decat va imaginati...
