Nu stiu daca exista o legatura cu vre-o intamplare uitata din copilarie sau este doar o preferinta spontana pe fodul unei sensibilitati pentru un tip de kitch pe care extrem orientul kinez a stiut sa-l duca la rang de arta, dar imi plac grozav artificiile. Sunetul exploziilor lor ce mereu se face auzit dupa ce splendorile efemere si-au inceput deja dansul luminos mi-a ramas dintotdeauna in minte ca sincopa senzoriala asociata acestui spectacol. Jerbele de scantei, globurile de foc, sfralezele incendiate, cupolele inalte si maiestuase de tesatura aprinsa, milioanele de scintilatii tremuratoare si toate celelalte manifestari in conbustie ale oxizilor metalici, ale pulberilor de sulf si salpetru catalizate exploziv de praful de pusca, mi-au fermecat privirea si mi-au exaltat imaginatia sugerandu-mi timpuri infinite si cosmogonii in afara perceptiei sau intelegerii noastre.
In calatoria de anul acesta m-am nimerit de 14 iulie la Paris, gazduit cu generozitate si delicatete de cel mai bun si veki prieten. In timpul diminetii am ratat parada militara dintr-o combinatie de oboseala, lene si probabil dezinteres subconstient. Singurele parazi pe care mi le amintesc sunt cele de la 23 august de pe timpul pegrei comuniste, si cu asa asociere nici nu-i de mirare ca nu m-am mobilizat sa ajung pe Champs Elysees pentru a urmari corpurile republicane de armata trecand-si in revista elitele. Seara insa, dupa o siesta prelungita urmare a unui pranz (poate prea) copios stropit din belsug cu vin rosu, am iesit pentru a ma instala intre picioarele (sic!) turnului Eifel privind spre Place de Varsovie. Pentru ca plecasem deja tarziu, n-am asteptat mult si la 11 primele accente luminoase au izbucnit pe cerul fara nor al Parisului, insotie de sonoritatile primei arii de opera dintre cele alese ca pretext muzical.
Cu primele ganduri am parcurs intrebarea despre care ar putea fi raportul numeric dintre toate scanteile ce umpleau cerul si toate focurile de arma ce vor fi fost trase cu intentie ucigasa de cand arogantza noastra belicoasa de europeni invazivi va fi luat apriga pulbere neagra, pana atunci folosita de kinezi numai la elaborarea acestui tip de delectari ale vazului, pentru a o transfoma in combustibil pentru gurile de foc ale mortii. Rationamentul acesta macabru m-a parasit insa repede abadonandu-ma unei emotii bune, mai putin asociabila unui gand sau judecati anume. Felul in care manunkiurile de lumini izbucneau pentru a se stinge numai pentru a fi urmate de alte alcatuiri la fel de efemere dar altfel desenate in acest caleidoscop gigantic, ma hipnotiza lent. Mi-am kiar si prepetat in gand de cateva ori ca declaratia despre placera pe care mi-o aduc artificiile si am regretat absenta de langa mine a femeii iubite cu care imi impart zilele de mai bine de patru ani.
Apoi s-a produs reculul, neasteptat ca ziua in care te trezesti si nu-ti mai recunosti “viata” de pana atunci, dar desigur mai putin tulburator sau traumatizant. A inceput sa ma supere putin gatul incordat de cateva zeci de minute intr-o singura pozitie pentru a-mi tine capul aplecat pe spate, am inceput sa identific carcotas tipurile de incarcaturi si efectele lor ce se repetau, am inceput sa fiu deranjat de unele vecinatati destul de zgomotoase pe care pana atunci, prins de vraja zig-azg-urilor luminoase de pe cer, le voi fi ignorat. Si am inteles subit, ca fiinte trecatoare cum suntem, suntem sortiti sa putem a ne bucura de cele ce ne inconjoara numai daca acestea se cosuma in durata scurta sau in cel mai rau caz, limitata. Orice deliciu, orice extaz, orice sursa de incantare sunt sortite sa paleasca si sa se banalizeze pana la a stanjeni daca nu la a plictisi sau agasa de-a dreptul, daca se prelungesc peste biologic conditionata noastra disponibilitate de a le recepta ca inedite si/sau interesante.
Orice sursa de placere care ni se livreaza inconditionat si permanent este sortita in ultima instanta dezinteresului si reculului. Imi vine in minte judecata consolanta dar nu mai putin adevarata a vre-unui curtezan cinic si neimplinit: “de fiecare data cand vad o femeie foarte frumoasa ma gandesc ca exista si un barbat care s-a saturat deja de ea...” si ii gasesc inca o data justetea. Ca sa nu-mi sara in cap feministele, cred ca exact in aceeasi masura cel mai falos (sic!) si dezirabil barbat se poate banaliza si ajunge a fi perceput ca un simplu burduf de bere (poate sa nici nu bea likidul acesta...) daca nu kiar ca o sursa de corvoade nesuferite. Dar nu veau sa raman cu nici un kip doar in perimterul senzualului. Pentru a ne putea bucura vreme indelungata de ceva sau cineva, este necesar sa ne lipseasca din cand in cand, sa ne straduim sa-l obinem sau sa-l recastigam, sa ni se sustraga disponibilitatii inconditionate, pentru ca intotdeauna si fata de orice, ne plictism de ce avem. De cele mai multe ori obiectul noii noastre dorinte se dovedeste in final (mult) mai putin valoros decat ce abandonam pentru a porni in castigarea sa, dar el castiga si fascineaza temporar prin noutate.
In calatoria de anul acesta m-am nimerit de 14 iulie la Paris, gazduit cu generozitate si delicatete de cel mai bun si veki prieten. In timpul diminetii am ratat parada militara dintr-o combinatie de oboseala, lene si probabil dezinteres subconstient. Singurele parazi pe care mi le amintesc sunt cele de la 23 august de pe timpul pegrei comuniste, si cu asa asociere nici nu-i de mirare ca nu m-am mobilizat sa ajung pe Champs Elysees pentru a urmari corpurile republicane de armata trecand-si in revista elitele. Seara insa, dupa o siesta prelungita urmare a unui pranz (poate prea) copios stropit din belsug cu vin rosu, am iesit pentru a ma instala intre picioarele (sic!) turnului Eifel privind spre Place de Varsovie. Pentru ca plecasem deja tarziu, n-am asteptat mult si la 11 primele accente luminoase au izbucnit pe cerul fara nor al Parisului, insotie de sonoritatile primei arii de opera dintre cele alese ca pretext muzical.
Cu primele ganduri am parcurs intrebarea despre care ar putea fi raportul numeric dintre toate scanteile ce umpleau cerul si toate focurile de arma ce vor fi fost trase cu intentie ucigasa de cand arogantza noastra belicoasa de europeni invazivi va fi luat apriga pulbere neagra, pana atunci folosita de kinezi numai la elaborarea acestui tip de delectari ale vazului, pentru a o transfoma in combustibil pentru gurile de foc ale mortii. Rationamentul acesta macabru m-a parasit insa repede abadonandu-ma unei emotii bune, mai putin asociabila unui gand sau judecati anume. Felul in care manunkiurile de lumini izbucneau pentru a se stinge numai pentru a fi urmate de alte alcatuiri la fel de efemere dar altfel desenate in acest caleidoscop gigantic, ma hipnotiza lent. Mi-am kiar si prepetat in gand de cateva ori ca declaratia despre placera pe care mi-o aduc artificiile si am regretat absenta de langa mine a femeii iubite cu care imi impart zilele de mai bine de patru ani.
Apoi s-a produs reculul, neasteptat ca ziua in care te trezesti si nu-ti mai recunosti “viata” de pana atunci, dar desigur mai putin tulburator sau traumatizant. A inceput sa ma supere putin gatul incordat de cateva zeci de minute intr-o singura pozitie pentru a-mi tine capul aplecat pe spate, am inceput sa identific carcotas tipurile de incarcaturi si efectele lor ce se repetau, am inceput sa fiu deranjat de unele vecinatati destul de zgomotoase pe care pana atunci, prins de vraja zig-azg-urilor luminoase de pe cer, le voi fi ignorat. Si am inteles subit, ca fiinte trecatoare cum suntem, suntem sortiti sa putem a ne bucura de cele ce ne inconjoara numai daca acestea se cosuma in durata scurta sau in cel mai rau caz, limitata. Orice deliciu, orice extaz, orice sursa de incantare sunt sortite sa paleasca si sa se banalizeze pana la a stanjeni daca nu la a plictisi sau agasa de-a dreptul, daca se prelungesc peste biologic conditionata noastra disponibilitate de a le recepta ca inedite si/sau interesante.
Orice sursa de placere care ni se livreaza inconditionat si permanent este sortita in ultima instanta dezinteresului si reculului. Imi vine in minte judecata consolanta dar nu mai putin adevarata a vre-unui curtezan cinic si neimplinit: “de fiecare data cand vad o femeie foarte frumoasa ma gandesc ca exista si un barbat care s-a saturat deja de ea...” si ii gasesc inca o data justetea. Ca sa nu-mi sara in cap feministele, cred ca exact in aceeasi masura cel mai falos (sic!) si dezirabil barbat se poate banaliza si ajunge a fi perceput ca un simplu burduf de bere (poate sa nici nu bea likidul acesta...) daca nu kiar ca o sursa de corvoade nesuferite. Dar nu veau sa raman cu nici un kip doar in perimterul senzualului. Pentru a ne putea bucura vreme indelungata de ceva sau cineva, este necesar sa ne lipseasca din cand in cand, sa ne straduim sa-l obinem sau sa-l recastigam, sa ni se sustraga disponibilitatii inconditionate, pentru ca intotdeauna si fata de orice, ne plictism de ce avem. De cele mai multe ori obiectul noii noastre dorinte se dovedeste in final (mult) mai putin valoros decat ce abandonam pentru a porni in castigarea sa, dar el castiga si fascineaza temporar prin noutate.
Intr-o lume in care foarte multi oameni sunt nemultumiti, depresivi sau kiar amarnic nefericiti cu toate ca aparent o duc foarte bine, imi ingadui sa recomand terapia prin contrast. Ca in invatatura lui rabi catre Itzac cel cu famile mare si casa mica. Daca ai un servici care te nemultumeste, skimba-l pe unul cu trei grade mai jos ca nivel de plata si cu trei mai sus ca volum si intensitate a muncii. Daca nu-ti mai place partenerul de viata, skimba-l (cu titlu temporar, daca asta poate fi acceptat) sau traieste o vreme singur. Daca dupa un timp te simti in continuare bine asa inseamna ca oricum ai scapat de un kin... Cu alte cuvinte ar trebui sa fim atat de isteti, cunoscandu-ne aceasta meteahna careia nu i ne putem sustrage din pricina deja evocatei legaturi cu insasi natura noastra efemera, incat sa stim sa evitam voluntar si deliberat necrozarea iremediabila prin plictis rutinier a componentelor vietii noastre. Cand simti ca ti-a amortit mana pentru ca ai tinut-o prea mult intr-o singura pozitie, nu-i intelept sa nu faci nimic pana se cangreneaza si trebuie amputata... Pana si in somn ne skimbam pozitia cand coprul simte ca asa i-ar fi bine, iar la cat de mandri suntem de inteligenta noastra rationala ar fi pacat sa fim mai fraieri decat propria noastra biologie.
O skimbare de pozitie, o alternanta reimprospatoare de prespectiva, sau kiar si un mic masaj sub forma succinta si categorica a unei pereki de palme zdravele, poate sa ne faca sa revedem valoare lucrurilor care ne inconjoara dar pe care am inceput din exces de familiaritate si a acesului prea comod si inconditionat la ele, sa le desconsideram sau kiar sa le dispretuim. O modificare deliberata in rutinele noastre, kiar daca aparent greu de conceput cat inca le suntem prizonieri, poate sa ne salevze de la multe tulburari cu consecinte mult mai grave, iar in cel mai rau caz, skimband starea lancezinda a lucrurilor care nu ne (mai) multumesc nu facem decat sa inkeiem situatii oricum nesuferite.
O skimbare de pozitie, o alternanta reimprospatoare de prespectiva, sau kiar si un mic masaj sub forma succinta si categorica a unei pereki de palme zdravele, poate sa ne faca sa revedem valoare lucrurilor care ne inconjoara dar pe care am inceput din exces de familiaritate si a acesului prea comod si inconditionat la ele, sa le desconsideram sau kiar sa le dispretuim. O modificare deliberata in rutinele noastre, kiar daca aparent greu de conceput cat inca le suntem prizonieri, poate sa ne salevze de la multe tulburari cu consecinte mult mai grave, iar in cel mai rau caz, skimband starea lancezinda a lucrurilor care nu ne (mai) multumesc nu facem decat sa inkeiem situatii oricum nesuferite.
