Mintea noastra... ah, insidioasa lasitate a generalizarior... deci, mintea mea are nevoie de multe ori de ceea ce englezii numesc un “kick-start” (nu cred ca expresia dateaza doar de cand au aparut motocicletele al caror motor porneste “la pedala” ci mai degraba de pe vremea cand trebuiau sa-i altoiasca un zdravan picior in spate magarului ca sa-l urneasca) pentru a intra intr-un ciclu cogitativ mai sustinut. Poate pentru ca nu am facut din gandirea cu tema, sistem si program o profesie, poate pentru ca nici nu am exersat consecvent gandirea sistematica, am nevoie de un accident, de un stimul exterior de cele mai multe ori resimtit ca o violenta, pentru a urmari mai ordonat si mai coerent o idee fulguranta sau un gand sedimentar.
Intors recent dintr-o scurta vacanta in timpul careia nu m-am gandit aproape deloc la calatoria cu motocicleta in care voi porni curand, (n-ar fi fost drept fata de cea pe care tocmai o imbratisam sa ma gandesc la alta, desigur la calatorii ma refer...), gandurile la si despre apropiata plecare au reinceput sa-si recastige prioritatea. In contextul asta nu a fost vorba despre indoieli ci mai degaba despre instinctul meu de a rationaliza cand am inceput sa ma intreb de ce imi doresc atat de mult sa fac aceasta caltorie la care pana de relativ curand nu ma gandeam decat ca la o inocenta dar lasa utopie, precum: “ce mi-ar placea si mie sa...” asa cum ne surprindem gandind cand, castrati de canapelele sau fotoliile in care ne irosim zilele, privim invidiosi documentare despre astronauti, exploratori temerari sau kiar numai oameni care traiesc facand ce le place cu adevarat lucru care-i mai si implineste...
Cu toate ca am mai amintit pasager despre aceasta motivatie imi propun acum sa o privesc mai indeaproape. Am inteles ca vreau sa calatoresc pentru ca fiecare zi petrecuta in alt loc sa-mi ia mintea si sensibilitatea “la suturi”, sa o puna mai alert la lucru pe prima si sa o rascoleasca germinativ pe cealalta. Rutinele de toate soiurile, de la cele functional-mecanice la cele mentale sau kiar afective in care ne cantonam pentru a sfarsi fosilizati in ele sunt, incep sa cred din ce in ce mai tare, unele din cele mai periculoase guri de canal fara capac ce se deskid in calea noastra prin orasul decerebrat. In aceasta logica, in mod opus, fiecare situatie, loc sau circumstanta inedita in care ne aflam, sau ne punem cu buna stiinta, ne obliga sa gandim neinregimentat, mai indraznet si cu siguranta mai creativ. Iar daca pentru a ajunge in acele locuri inca necunoscute folosim motocicleta, care pentru mine este o neintrerupta sursa de senzatii intotdeauna noi si incantare mereu proaspata datorita felului in care te pune foarte concret in contextul unui univers viu si alert pe care-l parcurgi in timp ce simultan faci parte din el, atunci sursa de exuberanta excitatie mentala este cu atat mai mare.
In alte cuvinte, atunci cand esti intr-o situatie care te starneste sau te emotioneaza in asa masura incat sa (re)simti cu intensitate calitatea de a fi VIU, (re)dobandesti miracolul fiintarii intr-un univers pe care altfel, inspaimantat de neinsemnatatea ta si halucinanta sa diversitate, il ignori ca strutzul.
