Alternante inca nedescifrate

Deoarece reactionam, kiar si intelectual, pe fondul conditionarilor noastre culturale, si in functie de emotovitati circumstantiale, mi-am dorit sa scriu mai sistematic dupa o scurta perioada de decantare. Primele zile in calatorie s-au dovedit nu atat coplesitoare ca nivel al emotiilor la atati stimuli noi cat mai degraba inspaimantatoare pentu ca mi-au dat impresia ca nu pot gandi, ca nu am nimic de spus si ca este posibil ca toata acest demers sa nu fie decat proverbiala frectie la picior de lemn. Probabil (sper sa fie asa) era vorba doar de un blocaj mental pe fond de “overload” informational.

Nu stiu nici acum daca m-am “asezat” in spiritul calatoriei, nici, la drept vorbind, daca este de dorit asa ceva in cazul unei experiente ce o doresc vie, lipsita de predictibilitate, inertii sau rutine. Sau poate ar trebui sa spun “o doream”, pentru ca una din primele lectii cu care duhul calatoriei mi-a dojenit judecatile sumare este aceea a “rutinelor necesare”. Nu este nimic ankilozat sau inertial mic-bureghez in acestea ci numai binevenita functionalitate impusa de circumstante si perfectionata prin necesara repetare. Felul in care iti strangi lucrurile, felul in care iti ancorezi bagajele pe motocicleta, ordinea in care iti verifici buzunarele sunt cateva din “rutinele” pe care calatoria cu motocicleta (probil orice clatorie in conditii de austeritate logistica) ti le impune in asa fel incat mai degraba incepi sa intelegi ca in propriile digestie si excretie, cilcuri ale somului sau in batai ale inimii, se regasesc de asemenea “rutine”, “inertii” care de fapt te tin in viata, si prin urmare nu orice este activitate repetitiva este in mod necesar plicticoasa sau de evitat asa cum, razvratit si pare-se imatur, eram gata sa decretez.*

Inkisa paranteza anterioara, ma voi opri fugitiv asupra a doua tensiuni divergente, sursa permanenta de deliberari interioare si uneori indecizii, pe care le resimt. Este vorba despre pornirea, instinctiva cred oricarui calator, (cu atat mai mult unui calator cu motocicleta - substitut mecanic al mult mai romanticului armasar) de a strabate spatii, de “a calari” (to ride) prin peisaje cat mai ample si prin aceasta a le instapani simbolic, si aceea, mult mai statica, prilej de contemplare si sursa de reflectii, de a te opri si sta pentru a fi patruns in tihna de spiritul unui loc sau al altuia. As fi mai multumit in ordinea distribuirii “naturale” a celor doua tensiuni amintite sa fiu complet lipsit de contrangerea precautiilor fianciare. As vrea sa pot decide daca sa zabovesc sau sa continui a strabate, in completa lipsa a grijii pentru costuri. Nu spun ca am vre-o spaima in privinta keltuielor pe care le impune o calatorie precum cea pe care o fac, dar as fi mult mai impacat daca as putea sa evit cu totul rationamentul pragmatic intre atractivitatea sau magnetismul unui loc si aprecierea a cat ar trebui sa keluiesc pentru a-l cunoaste mai inedaproape. Si asta pentru ca nu de putine ori locurile interesante ti se dezvaluie capricios si dificil amintind de curtezanele de lux care nu se daruiesc la stralucirea primilor arginti.

Dar mai departe de prezenta acestei constrangeri de care uneori trebuie sa tin seama, inca incerc sa inteleg mecanismele din spatele fiecareia dintre cele doua porniri. Ce ma face uneori sa-mi doresc sa “mai stau o vreme” si ce ma impinge alte dati sa strabat fara graba dar cu convingere sute de kilometrii pe zi. Sper sa inteleg curand.

* Nu vreau aici sa deskid o noua paranteza dar tocmai ce am avut o fulguratie tulburatoare: daca nu exista DECAT razvratiri imature, daca orice fel de pornire si putere de a sparge tiparele sunt conditionate de iresponsabilitatea cugetarilor sumare pe care nu o poti avea decat tanar fiind, fara sa fi trait destul pentru a afla (pe propriul cortex) ca nu exista adevaruri absolute? Sper sa ma insel...

Gata cu fanteziile ante-festum

In ultimul timp am fost mai degraba retinut sa scriu pe acest blog ce l-am creat de la inceput cu intentia de a deveni jurnalul calatoriei pe care o planuiam, (kiar si interioara, dar cu pretext concret), din precautia de a nu alimenta o practica cu posibile inflexiuni onaniste: a vorbi despre un proiect inca neinceput si doar fantasmat.

Ei bine, astazi, 15 mai 2008, dupa mai multe decat mi-as fi dorit mocailei logistice, meteorologice si nu in ultima instanta afective, iata-ma-s plecat sa-mi cuceresc zarile.

Scriu acest prim text cu adevarat demn de o insemare de calatorie la sfarsitul primei zile in interiorul acestei aventuri, aflandu-ma la aproape 100km de Oradea, intre Brad si Vascau, sub umbrela primitoare a popasului “Gradina lui Ion” unde, sincer sa fiu, habar n-am ce fac pasarile...

Ploua varatec, din nou, intens dar si capricios, precum manifestarile umorale ale acelui tip de femeie in care alterneaza hiperactivitatea cu nevroza, trecuta de 30 de ani deci lipsita de ezitarile varstelor mai fragede dar si de simtul masurii (sau resemnarea) ce vin dupa 40. Episoadele in care soarele de inserare se strecoara sub perdeaua de apa alcatuind caleidoscopic halouri si himere pe care altfel numai o buna doza de substante ce altereaza starea comuna a costiintei le mai ofera, alterneaza neverosimil cu momente de aspra intunecime decorata fulgurant de crapaturi stralucitoare prin care parca a 5-a dimensiune vrea sa strabata. Si la putin timp isi si rosteste zguduitor intentia.

Astazi dimineata am plecat emotionat dar cu o dispozitie buna si un raspuns pe masura din partea GS-ului care imi “vorbeste” neincetat si pana acum, spre deliciul meu, numai de bine. Pe parcursul lenes al celor 100km de autostrada intre Bucale si Pitesti, am constatat cu placere ca lipsa solicitarilor in ce priveste condusul motocicletei este favorabila gestatiei gandurilor si tin minte, din pacate fragmentar, cateva idei pe care sper sa le pot rearticula si apoi dezvolta in discurs.

Din pacate restul de cca. 400km au fost facuti pe drumuri nationale, ba populate de iresponsabili, ba supra-aglomerate, ba grozav de plouate (nu mai putin decat mine) iar toata seva mea ideatica se va fi redus pana la aceasta ora a insemnarilor la reziduurile sedimentare de care aminteam inainte. Asadar, pana la un moment mai prilenic pentru idei ample si/sau consideratii sprintene, imi urez hazard favorabil ekilibrului giroscopic. Pe curand.