Deoarece reactionam, kiar si intelectual, pe fondul conditionarilor noastre culturale, si in functie de emotovitati circumstantiale, mi-am dorit sa scriu mai sistematic dupa o scurta perioada de decantare. Primele zile in calatorie s-au dovedit nu atat coplesitoare ca nivel al emotiilor la atati stimuli noi cat mai degraba inspaimantatoare pentu ca mi-au dat impresia ca nu pot gandi, ca nu am nimic de spus si ca este posibil ca toata acest demers sa nu fie decat proverbiala frectie la picior de lemn. Probabil (sper sa fie asa) era vorba doar de un blocaj mental pe fond de “overload” informational.
Nu stiu nici acum daca m-am “asezat” in spiritul calatoriei, nici, la drept vorbind, daca este de dorit asa ceva in cazul unei experiente ce o doresc vie, lipsita de predictibilitate, inertii sau rutine. Sau poate ar trebui sa spun “o doream”, pentru ca una din primele lectii cu care duhul calatoriei mi-a dojenit judecatile sumare este aceea a “rutinelor necesare”. Nu este nimic ankilozat sau inertial mic-bureghez in acestea ci numai binevenita functionalitate impusa de circumstante si perfectionata prin necesara repetare. Felul in care iti strangi lucrurile, felul in care iti ancorezi bagajele pe motocicleta, ordinea in care iti verifici buzunarele sunt cateva din “rutinele” pe care calatoria cu motocicleta (probil orice clatorie in conditii de austeritate logistica) ti le impune in asa fel incat mai degraba incepi sa intelegi ca in propriile digestie si excretie, cilcuri ale somului sau in batai ale inimii, se regasesc de asemenea “rutine”, “inertii” care de fapt te tin in viata, si prin urmare nu orice este activitate repetitiva este in mod necesar plicticoasa sau de evitat asa cum, razvratit si pare-se imatur, eram gata sa decretez.*
Inkisa paranteza anterioara, ma voi opri fugitiv asupra a doua tensiuni divergente, sursa permanenta de deliberari interioare si uneori indecizii, pe care le resimt. Este vorba despre pornirea, instinctiva cred oricarui calator, (cu atat mai mult unui calator cu motocicleta - substitut mecanic al mult mai romanticului armasar) de a strabate spatii, de “a calari” (to ride) prin peisaje cat mai ample si prin aceasta a le instapani simbolic, si aceea, mult mai statica, prilej de contemplare si sursa de reflectii, de a te opri si sta pentru a fi patruns in tihna de spiritul unui loc sau al altuia. As fi mai multumit in ordinea distribuirii “naturale” a celor doua tensiuni amintite sa fiu complet lipsit de contrangerea precautiilor fianciare. As vrea sa pot decide daca sa zabovesc sau sa continui a strabate, in completa lipsa a grijii pentru costuri. Nu spun ca am vre-o spaima in privinta keltuielor pe care le impune o calatorie precum cea pe care o fac, dar as fi mult mai impacat daca as putea sa evit cu totul rationamentul pragmatic intre atractivitatea sau magnetismul unui loc si aprecierea a cat ar trebui sa keluiesc pentru a-l cunoaste mai inedaproape. Si asta pentru ca nu de putine ori locurile interesante ti se dezvaluie capricios si dificil amintind de curtezanele de lux care nu se daruiesc la stralucirea primilor arginti.
Dar mai departe de prezenta acestei constrangeri de care uneori trebuie sa tin seama, inca incerc sa inteleg mecanismele din spatele fiecareia dintre cele doua porniri. Ce ma face uneori sa-mi doresc sa “mai stau o vreme” si ce ma impinge alte dati sa strabat fara graba dar cu convingere sute de kilometrii pe zi. Sper sa inteleg curand.
Nu stiu nici acum daca m-am “asezat” in spiritul calatoriei, nici, la drept vorbind, daca este de dorit asa ceva in cazul unei experiente ce o doresc vie, lipsita de predictibilitate, inertii sau rutine. Sau poate ar trebui sa spun “o doream”, pentru ca una din primele lectii cu care duhul calatoriei mi-a dojenit judecatile sumare este aceea a “rutinelor necesare”. Nu este nimic ankilozat sau inertial mic-bureghez in acestea ci numai binevenita functionalitate impusa de circumstante si perfectionata prin necesara repetare. Felul in care iti strangi lucrurile, felul in care iti ancorezi bagajele pe motocicleta, ordinea in care iti verifici buzunarele sunt cateva din “rutinele” pe care calatoria cu motocicleta (probil orice clatorie in conditii de austeritate logistica) ti le impune in asa fel incat mai degraba incepi sa intelegi ca in propriile digestie si excretie, cilcuri ale somului sau in batai ale inimii, se regasesc de asemenea “rutine”, “inertii” care de fapt te tin in viata, si prin urmare nu orice este activitate repetitiva este in mod necesar plicticoasa sau de evitat asa cum, razvratit si pare-se imatur, eram gata sa decretez.*
Inkisa paranteza anterioara, ma voi opri fugitiv asupra a doua tensiuni divergente, sursa permanenta de deliberari interioare si uneori indecizii, pe care le resimt. Este vorba despre pornirea, instinctiva cred oricarui calator, (cu atat mai mult unui calator cu motocicleta - substitut mecanic al mult mai romanticului armasar) de a strabate spatii, de “a calari” (to ride) prin peisaje cat mai ample si prin aceasta a le instapani simbolic, si aceea, mult mai statica, prilej de contemplare si sursa de reflectii, de a te opri si sta pentru a fi patruns in tihna de spiritul unui loc sau al altuia. As fi mai multumit in ordinea distribuirii “naturale” a celor doua tensiuni amintite sa fiu complet lipsit de contrangerea precautiilor fianciare. As vrea sa pot decide daca sa zabovesc sau sa continui a strabate, in completa lipsa a grijii pentru costuri. Nu spun ca am vre-o spaima in privinta keltuielor pe care le impune o calatorie precum cea pe care o fac, dar as fi mult mai impacat daca as putea sa evit cu totul rationamentul pragmatic intre atractivitatea sau magnetismul unui loc si aprecierea a cat ar trebui sa keluiesc pentru a-l cunoaste mai inedaproape. Si asta pentru ca nu de putine ori locurile interesante ti se dezvaluie capricios si dificil amintind de curtezanele de lux care nu se daruiesc la stralucirea primilor arginti.
Dar mai departe de prezenta acestei constrangeri de care uneori trebuie sa tin seama, inca incerc sa inteleg mecanismele din spatele fiecareia dintre cele doua porniri. Ce ma face uneori sa-mi doresc sa “mai stau o vreme” si ce ma impinge alte dati sa strabat fara graba dar cu convingere sute de kilometrii pe zi. Sper sa inteleg curand.
* Nu vreau aici sa deskid o noua paranteza dar tocmai ce am avut o fulguratie tulburatoare: daca nu exista DECAT razvratiri imature, daca orice fel de pornire si putere de a sparge tiparele sunt conditionate de iresponsabilitatea cugetarilor sumare pe care nu o poti avea decat tanar fiind, fara sa fi trait destul pentru a afla (pe propriul cortex) ca nu exista adevaruri absolute? Sper sa ma insel...
