Artificiile si intervalul

Nu stiu daca exista o legatura cu vre-o intamplare uitata din copilarie sau este doar o preferinta spontana pe fodul unei sensibilitati pentru un tip de kitch pe care extrem orientul kinez a stiut sa-l duca la rang de arta, dar imi plac grozav artificiile. Sunetul exploziilor lor ce mereu se face auzit dupa ce splendorile efemere si-au inceput deja dansul luminos mi-a ramas dintotdeauna in minte ca sincopa senzoriala asociata acestui spectacol. Jerbele de scantei, globurile de foc, sfralezele incendiate, cupolele inalte si maiestuase de tesatura aprinsa, milioanele de scintilatii tremuratoare si toate celelalte manifestari in conbustie ale oxizilor metalici, ale pulberilor de sulf si salpetru catalizate exploziv de praful de pusca, mi-au fermecat privirea si mi-au exaltat imaginatia sugerandu-mi timpuri infinite si cosmogonii in afara perceptiei sau intelegerii noastre.

In calatoria de anul acesta m-am nimerit de 14 iulie la Paris, gazduit cu generozitate si delicatete de cel mai bun si veki prieten. In timpul diminetii am ratat parada militara dintr-o combinatie de oboseala, lene si probabil dezinteres subconstient. Singurele parazi pe care mi le amintesc sunt cele de la 23 august de pe timpul pegrei comuniste, si cu asa asociere nici nu-i de mirare ca nu m-am mobilizat sa ajung pe Champs Elysees pentru a urmari corpurile republicane de armata trecand-si in revista elitele. Seara insa, dupa o siesta prelungita urmare a unui pranz (poate prea) copios stropit din belsug cu vin rosu, am iesit pentru a ma instala intre picioarele (sic!) turnului Eifel privind spre Place de Varsovie. Pentru ca plecasem deja tarziu, n-am asteptat mult si la 11 primele accente luminoase au izbucnit pe cerul fara nor al Parisului, insotie de sonoritatile primei arii de opera dintre cele alese ca pretext muzical.

Cu primele ganduri am parcurs intrebarea despre care ar putea fi raportul numeric dintre toate scanteile ce umpleau cerul si toate focurile de arma ce vor fi fost trase cu intentie ucigasa de cand arogantza noastra belicoasa de europeni invazivi va fi luat apriga pulbere neagra, pana atunci folosita de kinezi numai la elaborarea acestui tip de delectari ale vazului, pentru a o transfoma in combustibil pentru gurile de foc ale mortii. Rationamentul acesta macabru m-a parasit insa repede abadonandu-ma unei emotii bune, mai putin asociabila unui gand sau judecati anume. Felul in care manunkiurile de lumini izbucneau pentru a se stinge numai pentru a fi urmate de alte alcatuiri la fel de efemere dar altfel desenate in acest caleidoscop gigantic, ma hipnotiza lent. Mi-am kiar si prepetat in gand de cateva ori ca declaratia despre placera pe care mi-o aduc artificiile si am regretat absenta de langa mine a femeii iubite cu care imi impart zilele de mai bine de patru ani.

Apoi s-a produs reculul, neasteptat ca ziua in care te trezesti si nu-ti mai recunosti “viata” de pana atunci, dar desigur mai putin tulburator sau traumatizant. A inceput sa ma supere putin gatul incordat de cateva zeci de minute intr-o singura pozitie pentru a-mi tine capul aplecat pe spate, am inceput sa identific carcotas tipurile de incarcaturi si efectele lor ce se repetau, am inceput sa fiu deranjat de unele vecinatati destul de zgomotoase pe care pana atunci, prins de vraja zig-azg-urilor luminoase de pe cer, le voi fi ignorat. Si am inteles subit, ca fiinte trecatoare cum suntem, suntem sortiti sa putem a ne bucura de cele ce ne inconjoara numai daca acestea se cosuma in durata scurta sau in cel mai rau caz, limitata. Orice deliciu, orice extaz, orice sursa de incantare sunt sortite sa paleasca si sa se banalizeze pana la a stanjeni daca nu la a plictisi sau agasa de-a dreptul, daca se prelungesc peste biologic conditionata noastra disponibilitate de a le recepta ca inedite si/sau interesante.

Orice sursa de placere care ni se livreaza inconditionat si permanent este sortita in ultima instanta dezinteresului si reculului. Imi vine in minte judecata consolanta dar nu mai putin adevarata a vre-unui curtezan cinic si neimplinit: “de fiecare data cand vad o femeie foarte frumoasa ma gandesc ca exista si un barbat care s-a saturat deja de ea...” si ii gasesc inca o data justetea. Ca sa nu-mi sara in cap feministele, cred ca exact in aceeasi masura cel mai falos (sic!) si dezirabil barbat se poate banaliza si ajunge a fi perceput ca un simplu burduf de bere (poate sa nici nu bea likidul acesta...) daca nu kiar ca o sursa de corvoade nesuferite. Dar nu veau sa raman cu nici un kip doar in perimterul senzualului. Pentru a ne putea bucura vreme indelungata de ceva sau cineva, este necesar sa ne lipseasca din cand in cand, sa ne straduim sa-l obinem sau sa-l recastigam, sa ni se sustraga disponibilitatii inconditionate, pentru ca intotdeauna si fata de orice, ne plictism de ce avem. De cele mai multe ori obiectul noii noastre dorinte se dovedeste in final (mult) mai putin valoros decat ce abandonam pentru a porni in castigarea sa, dar el castiga si fascineaza temporar prin noutate.

Intr-o lume in care foarte multi oameni sunt nemultumiti, depresivi sau kiar amarnic nefericiti cu toate ca aparent o duc foarte bine, imi ingadui sa recomand terapia prin contrast. Ca in invatatura lui rabi catre Itzac cel cu famile mare si casa mica. Daca ai un servici care te nemultumeste, skimba-l pe unul cu trei grade mai jos ca nivel de plata si cu trei mai sus ca volum si intensitate a muncii. Daca nu-ti mai place partenerul de viata, skimba-l (cu titlu temporar, daca asta poate fi acceptat) sau traieste o vreme singur. Daca dupa un timp te simti in continuare bine asa inseamna ca oricum ai scapat de un kin... Cu alte cuvinte ar trebui sa fim atat de isteti, cunoscandu-ne aceasta meteahna careia nu i ne putem sustrage din pricina deja evocatei legaturi cu insasi natura noastra efemera, incat sa stim sa evitam voluntar si deliberat necrozarea iremediabila prin plictis rutinier a componentelor vietii noastre. Cand simti ca ti-a amortit mana pentru ca ai tinut-o prea mult intr-o singura pozitie, nu-i intelept sa nu faci nimic pana se cangreneaza si trebuie amputata... Pana si in somn ne skimbam pozitia cand coprul simte ca asa i-ar fi bine, iar la cat de mandri suntem de inteligenta noastra rationala ar fi pacat sa fim mai fraieri decat propria noastra biologie.

O skimbare de pozitie, o alternanta reimprospatoare de prespectiva, sau kiar si un mic masaj sub forma succinta si categorica a unei pereki de palme zdravele, poate sa ne faca sa revedem valoare lucrurilor care ne inconjoara dar pe care am inceput din exces de familiaritate si a acesului prea comod si inconditionat la ele, sa le desconsideram sau kiar sa le dispretuim. O modificare deliberata in rutinele noastre, kiar daca aparent greu de conceput cat inca le suntem prizonieri, poate sa ne salevze de la multe tulburari cu consecinte mult mai grave, iar in cel mai rau caz, skimband starea lancezinda a lucrurilor care nu ne (mai) multumesc nu facem decat sa inkeiem situatii oricum nesuferite.

Cateva cuvinte care (surprinzator) nu vor fi (explicit) despre mine...

Dar pentru ca nu ma pot abtine, nici ca mi-as propune cu totdinadinsul sa o fac, voi incepe cu o scurta referinta la textul anterior. In putinele dar agreabile zile de sedere la Praga cred ca mi-am lamurit ierarhia intre placerea de a-mi calari motocicleta si tentatia de a zabovi in locurile in care astfel ajung. Intr-unul din textele scrise inainte de plecare glosam pe conturul ideii modificarilor de paradigma ce pot surveni atunci cand a calatori devine scop, subordonand importanta destinatiei. Ei bine si raspunsul la aceasta judecata pare sa se fi decantat.

Poate este vorba despre dificultatea sau kiar incapacitatea mea de a asuma un transfer de semnificatie atat de important dinspre drum catre roata, dinspre artefact catre unealta, dinspre spatiu inspre timp. Prin urmare, locurile in care ajung si relatiile reflexiv-intelectuale si/sau visceral-afective pe care le stabilesc cu ele, sunt sursa de sens si valoare ale acestei experiente. In ce priveste calatoria, care pentru mine inseamna placerea de a ma undui in viraje cu motocicleta intr-o coreografie ce ma uneste, imi place sa cred armonios, cu mecanica bavareza si fizica inertiilor giroscopice carora incerc sa le descifrez simultan limbajul si semnele cand subtile cand mai vehemente, nu se dovedeste a fi decat “instrumentul”, modalitatea de a ma apropia si ajunge in locuri ce uneori ma cadorisesc cu putin (sau mai mult) continut. Pentru altii ekivalentul acestei “proceduri” poate fi foarte bine sa motaie intr-un compartiment de tren, sa fie noastalgic hurducaiti intr-o decapotabila de epoca, sa intareasca muskiul cardiac pe o bicicleta sau sa se catapulteze aseptizat cu avionul, fiecare dintre acestea, numai cateva din numeroasele feluri in care putem sa calatorim, asociind virtuti si dezagremente care dupa felul in care se impart ne determina alegerea. Concluzia succinta este ca imi place grozav sa merg cu motocicleta dar capat contur si substanta din relatia cu locurile in care ma duce.

In sensul acesta, voi incerca sa ordonez retrospectiv cateva impresii, inca insusficient sistematizate ce-i drept, adunate de-a valma pe drumul pana aici.

Asa cum nu stii daca desenezi bine inainte de a vedea crokiurile unui maestru, daca poti gandi sistematic inainte de a-l citi pe Descartes sau Kant sau daca esti suficient de barbat inainte de a intra intr-un bar ticsit cu lezbiene feministe, tot asa si aprecierea lucida a “calitatii” propriei tari nu vine decat din contactul, de preferat cat mai putin “organizat turistic” cu alte spatii geo-politice. Eu am avut pana acum sansa, ce-i drept de cele mai multe ori “stimulata” de propriile decizii, de a clatori multumitor de mult, dar tarile cu care Romania se invecineaza nu au fost decat etape parcurse in graba catre sau dinspre alte destinatii. Asa a fost pana acum si cazul Ungariei si ma intreb daca n-ar fi fost mai bine sa ramana asa. Nu din alte motive decat acela ca un contact mai atent cu acesta tara vecina, ca roman neindroctinat de admiratia tampa fata de “tarisoara” sa, pur si simplu te aduce in situatia de a-ti veni sa te iei la palme. Macar si numai pentru ca aceasta violenta autopunitiva sa te ajute sa intelegi cum si ce legi misterioase fac doua spatii despartite doar de conventia administrativa a granitelor, sa fie ATAT de diferite.

Daca la noi frumuste de peisagii de o varietate si armonii exemplare sunt infectate cronic cu gunoaiele prea curand descoperitelor noastre obiceiuri de consum si inca neasimilatelor norme de trai in comun atunci cand nu sunt pur si simplu vandalizate de exploatari delirante si in durata medie paguboase, in Ungaria vecina, si nu vad in acest context de ce prietena, am mers zeci daca nu sute de kilometri fara sa vad macar un PET abandonat neglijent sau o punga de plastic tintuita de vant in vre-un gard, care in treacat fie spus nu sunt nici pe departe alcatuirile scalambe din scanduri pe jumatate putrezite insailate cu bucati de sarma furata de la “colectiva” cu care atat de “artistic” gaseste de cuviinta romanul sa-si margineasca batatura. Ma tot intreb exasperat ce instrumente de coercitie civica si/sau ce mecanisme ale mentalului colectiv ii fac pe vecinii nostri de la N-V sa fi inteles ca respectul pentru oamenii si locurile din jur se resimte rapid si eficient in calitatea propriilor vieti. Ce-o fi asa de greu de inteles pentru romani ca felul in care se comporta fiecare dintre ei genereaza si determina felul in care arata si se manifesta Romania insasi. Nu mai stiu daca in acest blog sau in alta parte am spus-o, dar natura (cu conditia sa nu fie cinic sau imbecil batjocorita) este frumoasa si generoasa oriunde in lume, diferenta de calitate intre un loc sau altul fiind data de ce au facut si ce continua sa faca oamenii cu locul respectiv cat si cu raporturile intre dansii.

Din prostie ingalata sau cu ticalosie ieftina poti face si din Elvetia, marea bariera de corali sau oricare din cei doi imaculati poli inghetati locuri in care sa-ti fie sila sa te afli, la fel cum, cu respect pentru tine si reflecarea inteligenta a acestuia in felul in care traiesti, poti face si din locuri altfel nu atat de spectaculoase geografic sau vegetal ca altele, locuri de adevarata incantare iar aici voi aminti din nou Ungaria, cu relieful sau atat de retinut in manifestari pe verticala, lipsita de iesire la mare sau delte fluviale dar care reuseste sa fie seducatoare si atasanta prin curatenie, meticulozitate si oamenni care, nu stiu daca din convingere adanca sau dintr-un dealtfel laudabil pragmatism turistic, stiu sa fie primitori si placuti.

Alternante inca nedescifrate

Deoarece reactionam, kiar si intelectual, pe fondul conditionarilor noastre culturale, si in functie de emotovitati circumstantiale, mi-am dorit sa scriu mai sistematic dupa o scurta perioada de decantare. Primele zile in calatorie s-au dovedit nu atat coplesitoare ca nivel al emotiilor la atati stimuli noi cat mai degraba inspaimantatoare pentu ca mi-au dat impresia ca nu pot gandi, ca nu am nimic de spus si ca este posibil ca toata acest demers sa nu fie decat proverbiala frectie la picior de lemn. Probabil (sper sa fie asa) era vorba doar de un blocaj mental pe fond de “overload” informational.

Nu stiu nici acum daca m-am “asezat” in spiritul calatoriei, nici, la drept vorbind, daca este de dorit asa ceva in cazul unei experiente ce o doresc vie, lipsita de predictibilitate, inertii sau rutine. Sau poate ar trebui sa spun “o doream”, pentru ca una din primele lectii cu care duhul calatoriei mi-a dojenit judecatile sumare este aceea a “rutinelor necesare”. Nu este nimic ankilozat sau inertial mic-bureghez in acestea ci numai binevenita functionalitate impusa de circumstante si perfectionata prin necesara repetare. Felul in care iti strangi lucrurile, felul in care iti ancorezi bagajele pe motocicleta, ordinea in care iti verifici buzunarele sunt cateva din “rutinele” pe care calatoria cu motocicleta (probil orice clatorie in conditii de austeritate logistica) ti le impune in asa fel incat mai degraba incepi sa intelegi ca in propriile digestie si excretie, cilcuri ale somului sau in batai ale inimii, se regasesc de asemenea “rutine”, “inertii” care de fapt te tin in viata, si prin urmare nu orice este activitate repetitiva este in mod necesar plicticoasa sau de evitat asa cum, razvratit si pare-se imatur, eram gata sa decretez.*

Inkisa paranteza anterioara, ma voi opri fugitiv asupra a doua tensiuni divergente, sursa permanenta de deliberari interioare si uneori indecizii, pe care le resimt. Este vorba despre pornirea, instinctiva cred oricarui calator, (cu atat mai mult unui calator cu motocicleta - substitut mecanic al mult mai romanticului armasar) de a strabate spatii, de “a calari” (to ride) prin peisaje cat mai ample si prin aceasta a le instapani simbolic, si aceea, mult mai statica, prilej de contemplare si sursa de reflectii, de a te opri si sta pentru a fi patruns in tihna de spiritul unui loc sau al altuia. As fi mai multumit in ordinea distribuirii “naturale” a celor doua tensiuni amintite sa fiu complet lipsit de contrangerea precautiilor fianciare. As vrea sa pot decide daca sa zabovesc sau sa continui a strabate, in completa lipsa a grijii pentru costuri. Nu spun ca am vre-o spaima in privinta keltuielor pe care le impune o calatorie precum cea pe care o fac, dar as fi mult mai impacat daca as putea sa evit cu totul rationamentul pragmatic intre atractivitatea sau magnetismul unui loc si aprecierea a cat ar trebui sa keluiesc pentru a-l cunoaste mai inedaproape. Si asta pentru ca nu de putine ori locurile interesante ti se dezvaluie capricios si dificil amintind de curtezanele de lux care nu se daruiesc la stralucirea primilor arginti.

Dar mai departe de prezenta acestei constrangeri de care uneori trebuie sa tin seama, inca incerc sa inteleg mecanismele din spatele fiecareia dintre cele doua porniri. Ce ma face uneori sa-mi doresc sa “mai stau o vreme” si ce ma impinge alte dati sa strabat fara graba dar cu convingere sute de kilometrii pe zi. Sper sa inteleg curand.

* Nu vreau aici sa deskid o noua paranteza dar tocmai ce am avut o fulguratie tulburatoare: daca nu exista DECAT razvratiri imature, daca orice fel de pornire si putere de a sparge tiparele sunt conditionate de iresponsabilitatea cugetarilor sumare pe care nu o poti avea decat tanar fiind, fara sa fi trait destul pentru a afla (pe propriul cortex) ca nu exista adevaruri absolute? Sper sa ma insel...

Gata cu fanteziile ante-festum

In ultimul timp am fost mai degraba retinut sa scriu pe acest blog ce l-am creat de la inceput cu intentia de a deveni jurnalul calatoriei pe care o planuiam, (kiar si interioara, dar cu pretext concret), din precautia de a nu alimenta o practica cu posibile inflexiuni onaniste: a vorbi despre un proiect inca neinceput si doar fantasmat.

Ei bine, astazi, 15 mai 2008, dupa mai multe decat mi-as fi dorit mocailei logistice, meteorologice si nu in ultima instanta afective, iata-ma-s plecat sa-mi cuceresc zarile.

Scriu acest prim text cu adevarat demn de o insemare de calatorie la sfarsitul primei zile in interiorul acestei aventuri, aflandu-ma la aproape 100km de Oradea, intre Brad si Vascau, sub umbrela primitoare a popasului “Gradina lui Ion” unde, sincer sa fiu, habar n-am ce fac pasarile...

Ploua varatec, din nou, intens dar si capricios, precum manifestarile umorale ale acelui tip de femeie in care alterneaza hiperactivitatea cu nevroza, trecuta de 30 de ani deci lipsita de ezitarile varstelor mai fragede dar si de simtul masurii (sau resemnarea) ce vin dupa 40. Episoadele in care soarele de inserare se strecoara sub perdeaua de apa alcatuind caleidoscopic halouri si himere pe care altfel numai o buna doza de substante ce altereaza starea comuna a costiintei le mai ofera, alterneaza neverosimil cu momente de aspra intunecime decorata fulgurant de crapaturi stralucitoare prin care parca a 5-a dimensiune vrea sa strabata. Si la putin timp isi si rosteste zguduitor intentia.

Astazi dimineata am plecat emotionat dar cu o dispozitie buna si un raspuns pe masura din partea GS-ului care imi “vorbeste” neincetat si pana acum, spre deliciul meu, numai de bine. Pe parcursul lenes al celor 100km de autostrada intre Bucale si Pitesti, am constatat cu placere ca lipsa solicitarilor in ce priveste condusul motocicletei este favorabila gestatiei gandurilor si tin minte, din pacate fragmentar, cateva idei pe care sper sa le pot rearticula si apoi dezvolta in discurs.

Din pacate restul de cca. 400km au fost facuti pe drumuri nationale, ba populate de iresponsabili, ba supra-aglomerate, ba grozav de plouate (nu mai putin decat mine) iar toata seva mea ideatica se va fi redus pana la aceasta ora a insemnarilor la reziduurile sedimentare de care aminteam inainte. Asadar, pana la un moment mai prilenic pentru idei ample si/sau consideratii sprintene, imi urez hazard favorabil ekilibrului giroscopic. Pe curand.

Aprehensiuni

Stam culcati pe spate si ne minunam de formele difuze si inca abstracte care se perinda in jurul nostru, in special deasupra. Incet un usor disconfort incepe sa se faca simtit si in scurt timp maruntaiele ne freamata dureros. Incepem sa ne foim, sa mormaim, sa ne tuguiem buzele, sa dam din maini si din piciare si in scurt timp sa kiraim cat ne tin plamanii... Suntem luati pe sus, leganati putin si surprinzator de repede o tzatza mare si indestulatoare sau mai mica dar nu mai putin delicioasa, ne este bagata in gura si ca prin farmec toate problemele noastre dispar. Foarte curand vom fi invatat ca atunci cand burtica nu ne da pace, putina (sau uneori multa) gesticulatie si santaj sonor conduc la obtinerea confortului pierdut.

Inca de foarte timpuriu procesele noastre cognitiv-formative ne conditioneaza in privinta procesului obiectiv/demers. Invatam foarte devreme aceasta dualitate ale carei elemente constitutive le apreciem si evaluam distinct. Definim sau identificam un scop, un obiectiv sau formulam o dorinta iar apoi evaluam diferite modalitati, planuri si actiuni pentru a atinge acel scop sau implini acea dorinta. Asa invatatam si ne obisnuim sa functionam, iar acest tipar/structura mentala se inradacineaza foarte adanc.

Am facut aceasta mica introducere pentru a delimita contextul dilemei proiective in care ma pune perspectiva calatoriei: ce te faci cand demersul devine insusi scopul? Voi stii oare sa ma distantez de conditionarea aproape organica de care vorbeam inainte pentru a putea gestiona acest proces paradoxal cu un singur element ce se substituie siesi in functie de perspectiva aplicata? Voi stii sa descifrez sau kiar sa patrund misterul in care bautul apei devine scop in sine, setea lipsind din ecuatie? Voi paraliza neputincios sau voi stii sa gasesc intelesuri neexperimentate pana acum in trecerea de la: “merg in cutare loc” la mult mai tulburatorul prin lipsa conditionarilor determinante, “merg”?

Incercand sa manipulez mental aceasta situatie cu iz de austeritate extrem orientala am incercat sa o abordez in keia spirtualitatii acelei lumi, dar wu-wei-ul din budismul “chen” (germinalul premergator kinez al celui japonez, zen) exprimat sintetic in celebrul sau indemn fundamental: “cand ti-e sete, bea, cand ti-e somn, dormi” n-a reusit cu toata superba sa semnalre a sensurilor fundamentale, sa ma scoata din paradigma familiara care insa nu mai reuseste sa acopere in cadru teoretic situatia unei calatorii fara destinatie precisa, nici scop bine definit. Oare voi patrunde in plina metafizica a creatiei, intr-un spatiu eliberator al gratuitatii pure?

Uneori ma gandesc atat de intens si poate excesiv de elaborat la cum voi parcurge si manevra (interior) aceasta calatorie incat, pe langa impresia acuta ca am inceput-o deja inainte de a fi pornit, ma intreb asupra felului in care voi gandi cand voi fi fizic pe drum. Dar probabil cel mai nimerit mod de a afla este sa inkei si ultimele pregatiri si sa o iau odata din loc.
Va asigur ca e mai greu decat va imaginati...

Motoendorfine

Mintea noastra... ah, insidioasa lasitate a generalizarior... deci, mintea mea are nevoie de multe ori de ceea ce englezii numesc un “kick-start” (nu cred ca expresia dateaza doar de cand au aparut motocicletele al caror motor porneste “la pedala” ci mai degraba de pe vremea cand trebuiau sa-i altoiasca un zdravan picior in spate magarului ca sa-l urneasca) pentru a intra intr-un ciclu cogitativ mai sustinut. Poate pentru ca nu am facut din gandirea cu tema, sistem si program o profesie, poate pentru ca nici nu am exersat consecvent gandirea sistematica, am nevoie de un accident, de un stimul exterior de cele mai multe ori resimtit ca o violenta, pentru a urmari mai ordonat si mai coerent o idee fulguranta sau un gand sedimentar.

Intors recent dintr-o scurta vacanta in timpul careia nu m-am gandit aproape deloc la calatoria cu motocicleta in care voi porni curand, (n-ar fi fost drept fata de cea pe care tocmai o imbratisam sa ma gandesc la alta, desigur la calatorii ma refer...), gandurile la si despre apropiata plecare au reinceput sa-si recastige prioritatea. In contextul asta nu a fost vorba despre indoieli ci mai degaba despre instinctul meu de a rationaliza cand am inceput sa ma intreb de ce imi doresc atat de mult sa fac aceasta caltorie la care pana de relativ curand nu ma gandeam decat ca la o inocenta dar lasa utopie, precum: “ce mi-ar placea si mie sa...” asa cum ne surprindem gandind cand, castrati de canapelele sau fotoliile in care ne irosim zilele, privim invidiosi documentare despre astronauti, exploratori temerari sau kiar numai oameni care traiesc facand ce le place cu adevarat lucru care-i mai si implineste...

Cu toate ca am mai amintit pasager despre aceasta motivatie imi propun acum sa o privesc mai indeaproape. Am inteles ca vreau sa calatoresc pentru ca fiecare zi petrecuta in alt loc sa-mi ia mintea si sensibilitatea “la suturi”, sa o puna mai alert la lucru pe prima si sa o rascoleasca germinativ pe cealalta. Rutinele de toate soiurile, de la cele functional-mecanice la cele mentale sau kiar afective in care ne cantonam pentru a sfarsi fosilizati in ele sunt, incep sa cred din ce in ce mai tare, unele din cele mai periculoase guri de canal fara capac ce se deskid in calea noastra prin orasul decerebrat. In aceasta logica, in mod opus, fiecare situatie, loc sau circumstanta inedita in care ne aflam, sau ne punem cu buna stiinta, ne obliga sa gandim neinregimentat, mai indraznet si cu siguranta mai creativ. Iar daca pentru a ajunge in acele locuri inca necunoscute folosim motocicleta, care pentru mine este o neintrerupta sursa de senzatii intotdeauna noi si incantare mereu proaspata datorita felului in care te pune foarte concret in contextul unui univers viu si alert pe care-l parcurgi in timp ce simultan faci parte din el, atunci sursa de exuberanta excitatie mentala este cu atat mai mare.

In alte cuvinte, atunci cand esti intr-o situatie care te starneste sau te emotioneaza in asa masura incat sa (re)simti cu intensitate calitatea de a fi VIU, (re)dobandesti miracolul fiintarii intr-un univers pe care altfel, inspaimantat de neinsemnatatea ta si halucinanta sa diversitate, il ignori ca strutzul.

Parcursul in coordonate afective si geografice

Sunt deja cu un pas simbolic in interiorul calatoriei. Am decis in linii mari asupra parcursului pe care-l voi strabate. Dupa cum veti observa, cu exceptia Norvegiei, acesta include numai tari ale Uniunii Europene si aceasta nu din pura intamplare.

Sa ma explic. Ma simt profund european prin atasament instinctiv (ulterior rationalizat si integrat intelectual) la valorile vekiului continent. Sunt fericit ca apartin traditiei culturale a “vekii carapace” (iar de cand am fost in SUA acest sentiment s-a adancit si nuantat) si nu in ultimul rand investesc un capital de speranta in reusita constructiei politice, economice dar mai ales culturale a Europei comunitare. Resursele tarilor membre, bine armonizate si reunite intr-o sinergie coerenta sunt premise suficiente pentru a face (din nou) din Europa o voce importanta pe scena marilor puteri, dominata pentru moment de un singur voinic, bine intentionat dar cam rudimentar si inca insuficient evoluat pe calea umanismului. Cred ca nu-i necesar sa fiu mai explicit. In acelasi timp, in lipsa monstruosului “urs rosu” ucis (slava domnului) de viziunea si vointa providentiale ale lui Gorbaciov (saru’mana nene), nu cred ca va mai trece mult timp pana cand “micul” kinez, aparent discret si laborios, va aduce in scena o gesticulatie de gigant autoritar si arogant, caci aceasta are toate premisele sa devina foarte curand, gestatie ce insa o ascunde cu o "subtilitate" specifica. Iar cand acest moment va veni sper ca Europa sa fie deja constituita intr-o instanta puternica ce a stiut sa-si trateze bolile geriatrice ce inca o incetinesc pe culoarele mari ale influentei mondiale.

Dar intre motivatiile mele, pe langa sperante si ambitii nutrite pentru cultura din care apartin, exista si o nevoie/dorinta de a dizolva, prin mai atenta cercetare, stereotipiile cu care operam in reprezentarile noastre mentale despre o Europa aparent familiara. Spun familaritate aparenta atat din pricina unor comode asimilari necritice din mass media semidocta, cat si din lipsa obisnuintei (sau a oportunitatii) investigatiei directe si personale. In ce priveste micul dar prodigiosul continent pe care-l inhabitam, cred ca majoritatea dintre noi intretinem, destul de indolent, un set de locuri comune pe care il substituim unei cunoasteri deliberate mai atente si nunatate.

Asadar, am observat ca, de cele mai multe ori pentru a defini intregi sectoare national-culturale din spatiul european asazis cunoscut, facem asocieri frivole destul de "saracitoare" precum: Franta = romantism, turnul Eiffel si in cel mai bun caz Louvre-ul; Germania = in general marci de automobile dorite, admirate si in orice caz respecate, disciplina si rigoare dar nici urma de emotie (ceea ce-i grosolan gresit); Italia = verva, fotbal, pizza, si poate Venezia sub forma unor portelanuri kitch; Ungaria = inamicul de la nord-vest care intretine o mocnita intentie segregationista in randul comunitatii maghiare din Ardeal; Olanda = cartierul rosu, joint-uri si in cel mai fericit caz Van Gogh; Anglia = iarasi fotbal si poate turnul Londrei inconjurat de domni politicosi cu melon; Spania? mai nimic altceva decat locul de disperata “capatuiala” prin munca fizica, pentru un procent ingrijorator de mare din populatia acestei tari.
Este in acelasi timp adevarat ca la intretinerea acestui inventar de banalitati ignorante ce constituie imaginea multora dintre noi despre marile natiuni ale continentului, a contribuit si izolarea, practicata pana de curand din cauze ce ne sunt in intregime atribuibile (imi vine sa spun imputabile), la marginea unei Europe din care doar de foarte scurta vreme incercam si noi, foarte anevoios, sa intelegem ca am devenit parte. Si in acest sens, un plus de cunoastere mai atenta a confratilor nostri comunitari nu poate decat sa ne fie benefica.

Nu vreau sa mistific pe nimeni prezentand ratiuni pedagogice altruiste ca fiind mai importante decat dorinta mea personala de a face aceasta experienta pe care o sper, asa cum am mai spus-o, (re)formatoare daca nu kiar initiatica in sensul cel mai laic al termenului. Trag doar nadejdie ca si gandurile pe care voi reusi sa le impartasesc aici cat mai inspirat, sa trezeasca interesul celor cu care ma aseman. Desigur marea lor implinire ar fi ca ele sa germineze in unii compatrioti si bune mutatii de constiinta.

Dar sa trecem la lucruri concrete: pentru ca memoria vizuala sustine foarte bine procesele cognitive, iata in continuare o harta foarte skematizata a traseului pe care intentionez sa-l parcurg in aceasta calatorie. Insist asupra naturii exclusiv indicative a acestui traseu deoarece vreau ca in afara succesiunii tarilor desemnate, serpuirea parcursului sa fie cat mai spontana. Desigur ca in fiecare tara voi avea unele destinatii alese printr-o cercetare anterioara si/sau de ratiuni culturale sau afective predeterminate, dar cat mai mult cu putinta intentionez sa las hazardul intalnirilor cu oamenii locurilor si recomandarile acestora sa ma indrepte catre locurile unde voi ajunge.

Iata mai jos traseul general pe care-l voi urmari: Ungaria - Austria - Slovacia - Cechia - Polonia - Lituania - Letonia - Estonia - Finlanda – Suedia - Norvegia - Danemarca - Germania - Olanda - Belgia - Franta - Insulele Britanice - Spania - Portugalia – Elvetia - Italia - Croatia - Serbia - Romania

.

View Larger Map

Preambul – cine si de ce

De cele mai multe ori avem nevoie de un mic “accident” ca sa iesim din incercuirea constrangerilor propriilor prejudecati, inertii mentale sau de comportament. In ce ma priveste, catre acest jurnal scris in romana, am fost impins de relatarea intamplatoare a unei prietene despre marturisirea unui amic in legatura cu o tema ce ma preocupa la randu-mi. Aceasta marturisire a unui om pe care nu-l cunosc personal m-a surprins nu atat prin asemanare cu propriile-mi ganduri ci mai degraba prin convergenta premiselor. Cu toate ca stiu a avea perspective si/sau judecati punctuale care nu sunt tocmai populare sau usor de digerat de catre majoritatea conationalilor, povestirea la care ma refer mi-a dat incredere ca, asa putini cum ii banuiesc a fi, voi avea si intre vorbitorii nativi de limba roamana, o categorie de citiori interesati sau cel putin curiosi si disponibili. Daca printre acestia se afla doritori de a parcurge si varinta cosmopolita a acestui jurnal, ii invit sa o gaseasca aici.

Ceea ce va urma este destul de greu de clasificat. In esenta va fi jurnalul calatoriei mele pe motocicleta prin Europa. O calatorie lunga, atenta la detaliile lumii din jur si reflectarii acesteia in constiinta scriitorului si sper, sursa de emotii, sentimente si ganduri noi si (re)constitutive. Ea este raspunsul meu la ultimii aproape 20 de ani traiti nu neaparat sub tirania valorilor si criteriilor (mic) burgheze, ci, mai mult decat mi-as fi dorit, in spiritul lor.

Dupa o adolescenta si prima tinerete parcurse mai mult decat traite in cosmarul uman si teroarea ideologica comuniste, in vecinatatea cartilor mostenite si citite "la timpul lor", imersat imaginar in filmele "de autor" vazute aproape clandestin la bibliotecile straine sau in clar-obscurul igrasios al cinematecii, calare pe o Rozinanta fumegatoare - romantica motocicleta delabrata, iar uneori in vecinatatea privilegiata a catorva oameni remarcabili carora le port in continuare o calda afectiune, a venit "skimbarea". Din 1990 am ajuns treptat sa urmaresc mai mult succesul si confirmarea profesionale, sa caut sa fiu cat mai productiv pecuniar (fara sa fiu insa nicodata suficient de incrancenat in acesta privinta ca sa-mi si reuseasca cu adevarat), abandonand treptat pentru acestea proiecte de dezvoltare personala si ratacindu-ma din ce in ce mai adanc printre aparent importante jaloane de cariera si repere de confort material. Natura mea constitutiv neinregimentabila m-a ferit totusi de un destin de functionar, dar chiar si in contextul relativei zburdalnicii creative din industria publicitatii in care mi-am tocit pingelele si in mare masura neuronii, am fost doar o roata din sistem pana si atunci cand am fost in pozitii de autoritate.

Asadar, dupa toti acesti ani, prin convergenta conditionarilor personale cu hazardul obiectiv, nu am facut nici avere si nici nu am devenit “un nume” in publicitatea romaneasca. Ceea ce-mi convine de minune! Ce-i drept sunt mai impacat si mai nepasator la a doua parte a acestei realitati... Desigur, naturile suspicioase si necomplezente vor putea spune ca ma strepezesc de acreala unor poame la care n-am putut ajunge, iar acesta este un punct de vedere la fel de valid ca si parerea pe care o am eu despre aceasta posibila interpretare si cei care ar parctica-o. Poate fi dificil sa gasesti intelegere si/sau simpatie pentru interpretarea in keie pozitiva a unui aparent esec intre cei care nu inteleg ca aceste doua realitati se includ reciproc... este acelasi infailibil Yin-Yang si aici. Succesul include in insasi naura sa ratarea planurilor divergente contextului in care te afli victorios la fel cum a esua intr-un demers iti deskide perspective ce altfel ti-ar fi inaccesibile. Teoria “winn-winn” este o ineptie daca este scoasa din cadrul (nu mai putin inept) al mediului de afaceri. Nu sustin aici nici pe departe ca oamenii ar trebui sa fie nepasatori in fata (sau in urma) esecului, nici ca n-ar trebui sa se investeasca cu cat mai multa convingere si energie in ceea ce fac, eu insumi fiind uneori agasant de “serios” in demersurile mele. Spun doar ca o anumita distantare critica si/sau ironica este intotdeauna necesara pentru a nu deveni captivul sau kiar sclavul tembel al propriilor ambitii sau obiective, de cele mai multe ori destul de subrede daca sunt privite din perspectiva clarificanta a marilor intelesuri.

Asadar, celor carora nu cred ca succesul in viata se masoara exclusiv in ce ai adunat “la teskereaua” bancara sau imobiliarara sau in ce-ti scrie pe cartea de vizita, celor care se ostenesc sa reflecteze putin intainte de a deskide gura, celor care macar gandind si simtind viu dar care in ciuda constrangerilor (obiective sau nu) nedepasite din teama, inertie sau responsabilitate de nedelegat, inteleg valoarea libertatii, tuturor acestora si altora asemenea lor, acest jurnal le este dedicat.